Interviu despre Avram Iancu si incidentul cu Csibi Barna in EVZ

1. Ce fel de imagine are Avram Iancu in actualele manuale de istorie? Considerati ca este una mitizata si de ce?

Pot să vă spun că în momentul de faţa, la nivel de liceu, Avram Iancu onorează cu absenţa. De la o istoriografie care l-a idolatrizat s-a căzut la cealaltă extremă, de a fi pomenit în treacăt sau deloc. Istoriografia românească în general (nu doar cea naţional-comunistă) are viciul concepţiei şi afirmării într-o perioadă de exacerbare a naţionalismelor, lucru bine remarcat de Neagu Djuvara. Ambele extreme sunt însă periculoase. Lipsa unui demers de prezentare onestă – “sine ira et studio” (“fără ură şi părtinire”) a conducătorului de 24 de ani al revoluţiei române din Transilvania lasă locul unor speculaţii care vor deruta viitoarele generaţii, făcându-le mai uşor vulnerabile unor curente de tip extrem. O astfel de strategie culturală prin care oamenii sunt ţinuţi la un nivel cât mai scăzut poate fi la fel de nocivă precum naţionalismul erudit prin faptul că prejudecăţile iau locul cunoaşterii temeinice.

Imaginea lui Avram Iancu nu a fost mitizată aşa cum s-a întâmplat şi se mai întâmplă cu personalitatea lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Istoriografia comunistă a preferat mai degrabă să evite o abordare amplă a momentelor tensionate din istoria Transilvaniei decât una favorabilă unui grup etnic sau altul. Până la urmă, în comunism, “masele populare” “români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi” trebuiau să fie fericite deopotrivă indiferent de origine etnică. Lucrurile s-au deteriorat după prăbuşirea dictaturii lui Ceauşeşcu, odată cu evenimentele din martie de la Târgu Mureş, dar aceasta este o altă istorie.

2. Csibi Barna sustinea ca a facut acel gest simbolic de a spanzura o papusa Avram Iancu tocmai pentru a fi cunoscute faptele "motilor condusi de Avram Iancu, Petru Dobra, Axente Sever si altii", comise cu "o cruzime animaliceasca" impotriva maghiarilor. Ce ne puteti spune despre aceste fapte?

Anul 1848 în Transilvania este unul al confruntărilor extreme dintre revoluţia maghiară şi cea română. Aceste confruntări au fost abil întreţinute de oficialii habsbugi al căror imperiu era prins din mai multe părţi de revoluţie. Viena, Praga, Budapesta, Cluj, Blaj, oraşele italiene şi poloneze erau cuprinse de revoluţie. Revoluţia maghiară condusă de Lajos Kossuth şi Petőfi Sándor a revendicat unirea Transilvaniei cu Ungaria la 15 martie (ziua naţională a Ungariei) ignorând voinţa românilor care reprezentau şi majoritatea populaţiei. Românii se vor organiza şi ei prin cunoascutele adunări de la Blaj din aprilie-septembrie 1848 cu revendicări proprii. Habsburgii nu au avut decât să aplice principiul “divide et impera” celor două revoluţii fapt ce le-a dat răgazul potolirii revoluţiei din capitală. Trebuie spus că Transilvania din 1848-1849 a fost teatrul unui război civil cu victime de ambele părţi. Spre exemplu numărul victimelor româneşti este apreciat la 40.000. Probabil timpul va vindeca aceste răni. Până la urmă astăzi avem relaţii excelente cu turcii, iar în centrul Bucureştiului în faţa teatrului Odeon se regăseşte statuia lui Mustafa Kemal (Atatűrk). Nu mai adaug concediile în ţara lui Baiazid Ilderim.

Gestul lui Csibi Barna este unul extrem şi nu aduce ceva bun. Desigur dreptul la liberă exprimare nu trebuie încălcat. Nici autorităţile române nu au reacţionat tocmai potrivit detaşându-l “disciplinar” într-o zonă încărcată de sentimente potrivnice sau acuzându-l de o aşa-zisă “instigare la discriminare”. Ambele demersuri sunt contraproductive, iar jocul este riscant.

Interesant este că ambele popoare şi ţări sărbătoresc ca zi naţională “Unirea Transilvaniei”: ungurii cu Ungaria pe 15 Martie 1848, iar românii cu România la 1 Decembrie 1918. Atunci când ziua Europei - 9 Mai - va fi cu adevărat mai importantă pentru ambele popoare, momentul va fi depăşit. Până la urmă “condamnarea” lui Avram Iancu, o revanşă după un secol şi jumătate, este o altă ipostază a vechii dispute teritoriale dintre cele două ţării. Momentul trebuie depăşit. Gândiţi-vă că astăzi frontiera dintre Franţa şi Germania în Alsacia şi Lorena şi Rinul se trec cu maşina cu o viteză de peste 100 km/h. Nici măcar nu mai ai timp să avizezi turiştii că acolo s-au dat cele mai cumplite lupte din Europa. Până să termini povestea ajungi la Strasbourg, capitala reconcilierii. Turiştii nici măcar nu mai observă vechile cazemate impresionante.

3. Care este de fapt adevarul istoric despre Avram Iancu? Ce portret ii putem contura?

Născut în 1824 la Vidra de Sus, comună de iobagi din inima Munţilor Apuseni (Bihor), în “Ţara Moţilor” (Câmpeni) spre vârful (Muntele) Găina, Avram Iancu este al doilea fiu al soţilor Alisandru şi Maria Iancu. Ţăranii din satul Vidra fuseseră participanţi la revolta de la Câmpeni care va conduce la răscoala lui Horea din 1784-1785, cea mai mare din Istoria Transilvaniei. Viaţa grea datorată pământului care nu dă prea mult rod din cauza pietrişului este accentuată de “răutăţile” administraţiei maghiare.

“Avrămuţ” urmează şcoala la Câmpeni având ca dascăli adevăraţi cărturari precum Mihai Gomboş şi Moise Ioanete. La 13 ani (în 1837) este înscris la Gimnaziul catolic din Zlatna cu limbă de predare latină unde obţine note maxime (eminens). În 1841 îşi continuă studiile liceale la Cluj pentru ca în 1844 să treacă la filozofie şi drept unde are colegi precum Ioan Raţiu (viitorul lider al mişcării pentru drepturile românilor din Transilvania ajuns în detenţie în 1892), Aron Pumnul (primul profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți, unde îl are elev pe Eminescu) sau Alexandru Pop (Alexandru Papiu Ilarian – unul dintre organizatorii revoluţiei). Încă din acestă perioadă Avram Iancu asistă la modul în care nobilimea maghiară din Transilvania îşi pregăteşte viitorul stat naţional maghiar emancipat de absolutismul habsburgic şi ignorându-i pe românii consideraţi în ţara lor “toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări”.

Izbucnirea revoluţiei îl surprinde ca avocat la Târgu Mureş un bastion al secuimii. În primele sale acţiuni el semnează o petiţie adresată împăratului din Viena în 22 martie 1848 în care se revendică libertatea presei pentru ca naţiunea maghiară să-şi poată exprima întreaga voinţă pentru transformările viitoare. Însă, decepţionat, Iancu constată că revoluţia maghiară nu îşi propunea şi emanciparea românilor. De aici Iancu împreună cu prietenul Papiu Ilarian şi alţi români se îndreaptă către Blaj (1 aprilie 1848). După părerea lui Papiu Ilarian acest drum va lega definitiv personalitatea lui Iancu acţiunea politică a românilor transilvăneni.

Evenimentele revoluţiei transilvane se precipită în jurul adunărilor de la Blaj (aprilie-mai 1848) de care aminteam mai sus. Principalele revendicări sunt reconoaşterea naţiunii române, eliberarea din starea de iobagie, autoguvernarea, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Primit iniţial cu neîncredere de populaţia locală (familia sa îndeplinise diverse funcţii în administraţia comunei), Iancu şi învăţătorul Clemente Aiudeanu îndeamnă poporul să se pregătească pentru marea adunare de la Blaj (3-5 mai 1848). În acest moment românii nu îşi mai recunosc statutul de iobagi, nu mai plătesc taxe, nu mai prestează muncă aservită pe moşiile nobilimii maghiare. De la dorinţa de a deveni “a patra naţiune a Transilvaniei” (după unguri, saşi şi secui) autorităţile maghiare se tem că supuşii români vor să devină “unica naţiune a ţării” şi strigă “jos cu ungurii şi nemţii, ţara asta e a noastră, lăsată de strămoşi”.

În fruntea a 10.000 de moţi organizaţi milităreşte Iancu îşi face intrarea în Adunarea de la Blaj din mai 1848 rostind discursuri care îndeamnă la respingerea “Unirii cu Ungaria”. Se prevalează de faptul că “suntem mulţi şi tari” şi consideră că “mulţimile organizate trebuie să-şi smulgă singure drepturile care li se cuvin dacă stăpânirea tiranică le refuză”. Autorităţile maghiare încep să aresteze pe unii lideri ai românilor, în timp ce ţărănimea revendică dreptul asupra pădurilor. Acest drept agită din nou spiritele în munţii Apuseni unde se profilează o nouă răscoală a iobagilor. Autorităţile încearcă să restabilească ordinea folosind armata. Acest fapt nu face decât să sporească neîncrederea crescâdă între cele două tabere.

La 18 mai 1848 parlamentul Transilvaniei (Dieta) în care românii nu aveau decât un reprezentant voteaza Unirea cu Ungaria. Evident Dieta nu votează (ca în Ungaria) şi eliberarea din starea de iobagie ignorând cererile românilor. Împăratul Austriei, Ferdinand I (1835-1848), va promulga această Unire ce – se ştia – va opune cele două tabere – români şi maghiari. La aceste fapte se adaugă incidentul de la Mihalţ unde armata împuşcă 12 ţărani români ce ocupaseră un pamânt acaparat pe nedrept de contele Eszterházy. Acest incident pus la cale de baronul Bánffi joacă rolul pe care l-a avut şi incidentul de la Câmpeni pentru răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784-1785. Iancu insistă la înarmare singura soluţie văzută de el pentru apărarea drepturilor românilor. În septembrie 1848 ambele tabere sunt pregătite de confruntare. Românii se strâng la Blaj în număr de 60.000 de oameni cu furci, coase, securi, topoare, lănci şi puţine puşti. “Pretenţiile noastre sunt sfinte, pre cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ” spune Iancu. Autorităţile maghiare şi imperiale trebuie să facă faţă unei răscoale care îşi cere drepturile, dar şi eliberarea arestaţilor. Lucrurile scapă de sub control în condiţiile în care la Cluj se fac execuţii ale conducătorilor revoluţiei române: Alexandru Bătrâneanu, Vasile Simonis, Vasile Turcu, ş.a., iar ţărănimea se luptă cu nobilimea aşa cum se întâmplase în fiecare secol în Transilvania în câte o mare răscoală. Totul se trasnformă într-un război civil cu scene de violenţă greu de imaginat în care nicio autoritate nu mai poate controla mulţimile dezlanţuite.

Cele două revoluţii vor fi înfrânte de trupele imperiale austriece şi ţariste profitând de dezbinarea dintre români şi maghiari.

Avram Iancu va avea un destin trist. După o scurtă perioadă de detenţie în care sistematic este lovit în cap, va fi achitat spre a linisti mulţimile. Autorităţile habsburgice i-au oferit o colaborare într-o funcţie înaltă cu o leafă de 2000 de florini pe care o refuză. Îşi va trăi restul zilelor cu mintea rătăcită şi în patima băuturii (vezi în acest sens Silviu Dragomir, “Avram Iancu”, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.330-345). Visul său avea să se împlinească la 46 de ani de la moartea sa din 1872.

4. In perioada comunista Avram Iancu era prezentat ca un erou in manualele de istorie. Care este riscul mitizarii istoriei la asemenea scala? Ma gandesc la oameni care au ramas cu imaginea de erou a lui Avram Iancu si care foarte usor eticheteaza gestul lui Csibi Barna.

Riscurile mitizării sunt legate de a crea o falsă istorie din care să nu învăţăm nimic sau aproape nimic. Probabil că şi Csibi Barna este produsul unei istorii bazate pe alte mituri. În fond în zona secuiască de mult nu se mai învaţă istoria românilor, ci o istorie fabricată peste hotarele României, dar finanţată de la Bucureşti. Până la urmă este şi vina noastră că nu reuşim sa-i facem fericiţi pe cetăţenii români, indiferent de etnie. Sunt din ce în ce mai puţini românii care îşi iubesc patria. Avocatul meu are o vorbă: “Câinele nu pleacă de la măcelărie”. De ce să avem pretenţii de la dl. Barna?