SIMULAREA EXAMENULUI DE BACALAUREAT - model rezolvare istorie

SIMULAREA EXAMENULUI DE BACALAUREAT

MUNICIPIUL BUCUREŞTI

Disciplina ISTORIE

Model rezolvare realizat de prof. Corneliu Riegler, C.N.B. „George Coşbuc”

Notă: La unele cerinţe pot exista şi alte exemple de răspunsuri, selecţii de texte sau interpretări istorice decât cele din modelul de faţă care este orientativ.

Subiectul I (30 puncte)

1. Secolul XII
2. Maramureş, Teritoriul de la est de Carpaţi
3. Din sursa A: Leustachius; din sursa B: Dragoş
4. Sursa A
5. Cauză: „Pentru a proteja frontiera de est a Regatului ungar şi a bloca pasurile

(trecătorile) Carpaţilor Răsăriteni, în eventualitatea unor incursiuni tătare.”

Efect: „zona din vecinătatea trecătorilor a fost organizată sub aspect militar”.

6. Cele mai importante instituţii centrale ale statului medieval au fost: domnia, biserica, armata, sfatul domnesc, adunarea ţării (boierilor), etc.

Domnia reprezintă instituţia puterii centrale. Ea coordonează celelalte instituţii prin domnitor care purta titlul de “Io, mare voievod si domn”. (deci are prerogative religioase, militare şi civil-administrative).

Particula “Io” nu semnnifică pronumele “Eu”, ci este o prescurtare de la numele bizantin “Ioannes” care înseamnă cel ales de Dumnezeu (“unsul lui Dumnezeu”) (În Moldova se folosea şi expresia “din mila lui Dumnezeu domn”), adică era o formula a monarhiei de drept divin care indica faptul că puterea provine de la Dumnezeu.

Termenul de “voievod” vine din limba slavă = “conducătorul oştilor” (conducător militar/funcţia de apărare a ţării). În general expresia prescurtată “vodă” îl desemna pe domn (ex. Mircea Vodă, Ştefan Vodă, etc).

Termenul de “domn” (şi domnie) vine din limba latină de la dominus = “stăpânul ţării” (conducător civil). Titlul de domnie (vezi titlul lui Micea (1386-1418): “Eu, Io Mircea , mare voievod şi domn, singur stăpânitor a toata Ţara Ungrovlahiei (adică Valahia dinspre Ungaria, adică Ţara Româneasca) şi al parţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului (Ţara Severinului) şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare (adică Dobrogea – Marea Neagră) şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor (adică Durostor, Dristor sau Silistra azi)”. (Document din anul 1406 de la mănăstirea Tismana)

Succesiunea la tron avea la bază principiul ereditar şi electiv. Din cauza faptului că boierii puteau să aleagă ca domn pe oricare fiu al familiei domnitoare, acest lucru dădea ocazie boierilor să conteste autoritatea domnească şi puterilor străine (Ungaria, Turcia, Polonia) să se amestece în treburile interne. După căderea Ţărilor Române sub vasalitate otomană (sec.XV-XVI) sultanul îşi asumă dreptul de a numi domnitorul. În conducere domnul se sprijinea pe biserică, armată, sfatul domnesc şi adunarea ţării formată din boieri.

Armata era instituţia care asigura apărarea ţării. Era subordonată direct domnitorului prin prerogativa sa de “mare voievod”. Era formată din oastea cea mică şi oastea cea mare.

Oastea cea mică era o armată de profesionişti care era bine înarmată şi bine echipată, lupta călare (cavalerie). Formată de boieri (nobili) şi oamenii aduşi de ei luptau călare (având armuri, scuturi, cămaşi cu zale, lance) numara în jur de 12.000 de oameni în Moldova pe timpul lui Ştefan.

Nucleul armatei îl constituia garda domnitorului.

Oastea cea mare cuprindea şi oastea cea mică la care se adaugau trupele formate din ţărani liberi (numiţi moşneni în Ţara Românească şi răzeşi în Moldova). Foarte rar obligaţiile iobagilor (numiţi rumâni în Ţara Românească şi vecini în Moldova) erau transformate în obligaţii militare. Oastea cea mare era convocată doar în caz de mare pericol (exemplu în vremea lui Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepes şi Ştefan cel Mare când au atacat turcii) şi ajungea la cca.40.000 de oameni (inclusiv “oastea cea mică”). Oastea ţăranilor lupta pedestru şi era slab înarmată, puţini aveau arme adevărate (săbii), restul arcuri şi lănci, coase, topoare sau furci.

7. Autonomiile locale care vor contribui la constituirea statului medieval de la sud de Carpaţi sunt menţionate în Diploma cavalerilor ioaniţi (1247), respectiv Cronica Ţării Româneşti. Specific Valahiei îi este faptul că autonomiile (formaţiunile prestatale) care vor contribui la crearea acestui stat: „cnezatele” lui Ioan şi Farcaş, „voievodatele” lui Litovoi şi Seneslav sau „Ţările” Severinului, Haţegului, Loviştei sau Făgăraşului au fost unite printr-un „descălecat” sub conducerea lui „Negru Vodă” din Ţara Făgăraşului în prima jumătate a sec.XIV.

Subiectul II (30 puncte)

1. Italia
2. foştii combatanţi; tineri ofiţeri; soldaţi ai trupelor de elită;
3. Mussolini; Partidul Naţional Fascist
4. Congresul partidului organizează „Marşul asupra Romei”; o parodie de revoluţie populară, menită să exercite presiuni asupra clasei politice şi a regelui.
5. Din punctul meu de vedere clasa conducătoare este vinovată pentru ascensiunea fascismului în Italia deoarece consideră că: „va putea să manevreze grupare şi pe şeful ei” şi „că va instaura o dictatură provizorie – este timpul pentru a restabili ordinea – şi de a lichida organizaţiile revoluţionare”.
6. Regimurile politice democratice sunt o caracteristică a secolului XX deoarece întâlnim în această perioadă trăsături precum pluripartidismul (pluralismul politic), separarea puterilor în stat, dreptul la vot, libertatea cuvântului sau a presei în state precum Anglia, Franţa sau România. Un fapt istoric relevant este adoptarea Constituţiei din 1923 în România, o constituţie liberală în care regăsim trăsăturile democraţiei. În concluzie, deoarece în state precum Anglia, Franţa sau România regăsim trăsăturile democraţiei, putem afirma că regimurile politice democratice sunt o caracteristică a secolului XX.

Subiectul III (30 puncte)

Ideea romanităţii românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor este o temă care a atras atenţia umaniştilor, cronicarilor şi istoricilor încă din epoca apariţiei românilor în istorie – Evul Mediu, dar studiile sau dezvoltat mai ales în epoca modernă şi contemporană deoarece latinitatea şi continuitatea în spaţiul carpato-danubiano-pontic au fost contestate din motive politice.

Cauzele implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor în epoca modernă sunt legate de interesul ştiinţific pentru originea poporului român, dorinţa de a demonstra „originea nobilă” a poporului român pentru a obţine drepturi în Transilvania sau dimpotrivă, deoarece se dorea contestarea drepturile românilor din Transilvania sub pretextul că românii nu au o „origine nobilă” precum maghiarii, saşii şi secuii, deci nu pot avea drepturi.

În secolul XVIII episcopul român Inochentie Micu învocă în petiţiile sale întitulate „Supllex Libellus” (1741-1744) originea latină (romanică) a poporului român ca argument că avem „originea nobilă”. Astfel romanitatea românilor devine o miză pentru drepturile românilor motiv pentru care Franz Joseph Sulzer, ofiţer în armata austriacă, va elabora teoria imigraţionistă (1781) ce susţine faptul că românii s-au format în sudul Dunării şi că nu sunt urmaşii romanilor (deci nu au „origine nobilă”). Astfel s-au conturat în istoriografie cele două teorii: cea a continuităţii, respectiv teoria imigraţionistă.

Din dorinţa de a susţine drepturile românilor în contradictoriu cu Sulzer, reprezentanţii Şcolii ardelene (Gheorghe Şincai, Petru Maior sau Samuil Micu) au exagerat latinitatea românilor susţinând originea pur romanică a poporului român. Ei au elaborat o nouă petiţie numită „Supllex Libellus Valachorum” (1791). [pagina 1]

Dezbaterea a continuat în sec.XIX când Robert Rösler dezvoltă teoria imigraţionstă (numită de acum şi teorie rösleriană), dar este contrazis de istorici precum B.P. Haşdeu, Dimitrie Onciul sau A.D. Xenopol.

În sec.XX romanitatea românilor a fost susţinută de către mari istorici precum Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, respectiv Adolf Armbruster, autorul lucrării „Romanitatea românilor – istoria unei idei” (1972).

Romanitatea românilor este susţinută prin idei precum latinitatea limbii române întrucât peste 60% din cuvintele sale au origine romanică, respectiv hidronimele (numele de ape) de pe teritoriul românesc păstrate într-o proporţie de cca.80% cu nume romane (ex. Alutus-Olt, Maris-Mureş, Crisius-Criş sau Samus-Someş).

Din punctul meu de vedere este necesară studierea romanităţii românilor pentru că suntem un popor latin şi trebuie să ne cunoaştem originile. Un fapt istoric relevant este cucerirea romană a Daciei petrecută sub domnia împăratului Traian (98-117) în anul 106 ceea ce a declanşat cea mai importantă etapă a romanizării. Istoricul A.D. Xenopol s-a preocupat îndeaproape de acest subiect realizând lucrarea „Istoria românilor din Dacia Traiană”. În concluzie, deoarece suntem un popor latin, consider că este necesară studierea romanităţii de către istorici.

În final se poate afirma că romanitatea românilor a fost subiectul unor controverse începute în epoca modernă şi care au la bază motive politice, legate de drepturile românilor din Transilvania.Astăzi însă romanitatea românilor este evidentă pentru oricine aşa cum este evidentă şi pentru italieni, spanioli sau francezi. [pagina 2]